Fetita cu chibrituri

de: Andersen, Hans Christian

Fetita cu chibriturile Era frig cumplit si se facea noapte. Era cea din urma noapte a anului, noaptea de Anul Nou! Pe frigul si pe intunericul acesta mergea pe strada o fetita saraca, desculta si cu capul gol. Avusese ea pantofi cand plecase de-acasa, dar ce folos! Erau prea mari pentru dansa; ii purtase mai intai mama-sa si fiindca erau asa de mari, fetita i-a pierdut cand s-a grabit sa treaca strada, din pricina ca tocmai veneau in goana doua trasuri. Un pantof nu-l mai gasise, iar pe celalalt l-a sterpelit un baietas; zicea ca are sa-l faca leagan cand are sa aiba si el copii. Si acum, saraca fetita mergea desculta si piciorusele ei erau vinete de frig.
Ducea intr-un sort vechi o multime de cutii de chibrituri si o cutie in tinea in mana. Toata ziua umblase asa si nu-i daduse nimeni nici macar un banut. Si-acum era ostenita, flamanda si pe jumatate ingheta de frig. Fulgii cadeau si se prindeau de parul ei lung si balai care-i atarna frumos in carlionti pe umeri – dar ea numai la frumusete nu se gandea! Nu mai putea de oboseala si s-a asezat intr-un ungher intre doua case; una era mai iesita in afara, asa ca intre doua era un cotlon. Fetita s-a ghemuit strangandu-si picioarele sub dansa, dar tot frig ii era. Acasa nu indraznea sa se duca, fiindca nu vanduse nici o cutie de chibrituri si nu capatase nici un banut macar. Tata-sau avea s-o bata; dealtfel si acasa era frig, peretii erau sparti si cu toate ca astupase crapaturile cu paie si cu zdrente, vantul tot razbatea inauntru. Mainile ii erau aproape tepene de frig. Un chibrit ar fi strasnic acum; ce-ar fi sa scoata unul, sa-l aprinda si sa-si incalzeasca degetele? A scos un chibrit si l-a aprins.
Ce frumos ardea! Era o flacara calda si limpede ca o lumanarica, o minunata lumanarica. Si deodata fetitei i s-a parut ca sade in fata unei sobe mari de tuci, cu picioarele de alama si cu tacam de alama; in soba era un foc zdravan si fetita isi atinse picioarele sa si le incalzeasca…dar flacara se stinse si soba pieri…si fetita se trezi tinand intre degete chibritul ars. A mai aprins unul si iar s-a facut lumina. Zidul, acolo unde era luminat, s-a facut straveziu ca un geam. Pe geam fetita vazu o odaie cu masa pusa; pe fata stralucitor de alba erau farfurii de portelan si in mijloc, pe o farfurie, era o coscogeamite gasca fripta, umpluta cu prune si mere, din care ieseau aburii.
Si ce era mai minunat decat toate, gasca a sarit din farfurie, a inceput sa umble pe jos, leganandu-se, cu furculita si cu cutitul infipte in spate, si s-a indreptat chiar catre fetita. Dar deodata chibritul s-a stins si n-a mai ramas decat zidul gros si rece. A mai aprins un chibrit. Si deodata s-a vazut stand langa un pom de Craciun. Era mai mare si mai frumos decat acela pe care-l zarise pe geam la negustorul cel bogat. Pe crengile verzi erau o multime de lumanari aprinse si erau agatate poze colorate ca acelea din vitrinele magazinelor. Fetita a ridicat bratele in sus – si chibritul s-a stins.
Lumanarile s-au inaltat tot mai sus si deodata fetita a vazut ca nu mai erau lumanari, erau stelele sus pe cer; una din ele a cazut, lasand in urma ei o dara de lumina. - Acum moare cineva! a zis fetita. Bunica-sa, singura fiinta de pe lume care o iubise si pe dansa, si care acum era moarta, ii spusese odata: „Cand cade o stea, se urca un suflet la cer.” Fetita a mai aprins un chibrit si flacara a facut lumina de jur imprejur; si in lumina stralucitoare s-a ivit bunica, stralucind si ea, cu zambetul ei bun si bland. - Bunicuta! a strigat fetita. Ia-ma, ia-ma cu tine!
Stiu ca ai sa pleci si tu cand se stinge chibritul, tot asa cum a plecat si soba cea calda, si gasca cea fripta, si pomul cel frumos! Si repede a aprins si celelalte chibrituri care mai erau in cutie, fiindca voia s-o mai tie pe bunica-sa, sa nu plece. Si chibriturile au dat o lumina asa de mare, ca se vedea mai bine decat ziua. Niciodata nu fusese mai frumoasa bunica; a luat-o in brate pe fetita si amandoua s-au inaltat in stralucire si bucurie, si fetitei acum nu-i mai era frig, nici frica; era in cer. A doua zi dimineata, in ungherul dintre cele doua case, fetita cu obrajii rosii si zambet pe buze zacea moarta, degerata de frig, in cea din urma noapte a anului.
Zorii Anului Nou s-au ridicat deasupra trupsorului mort, langa care erau imprastiate o multime de cutii de chibrituri, una din ele cu toate chibriturile arse. A vrut sa se incalzeasca; ziceau oamenii. Dar nimeni nu stia ce frumuseti vazuse ea si in ce stralucire intrase si ce bucurie mare ii adusese Anul Nou!

Când crivatul cu iarna... de Mihai Eminescu

I
Cand crivatul cu iarna din nord vine in spate
Si matura cu-aripa-i campii intinse late,
Cand lanuri de-argint luciu pe tara se astern,
Vanturi scutur aripe, zapada norii cern...
Imi place-atuncea-n scaun sa stau in drept de vatra,
S-aud cainii sub garduri ca scheauna si latra,
Jaraticul sa-l potol, sa-l sfarm cu lunge clesti,
Sa cuget basme mandre, poetice povesti.
Pe jos sa sada fete pe tolul asternut,
Sa scarmene cu mana lana, cu gura glume,
Iar eu s-ascult pe ganduri si sa ma uit de lume,
Cu mintea s-umblu drumul povestilor ce-aud.
Orlogiul sa sune — un greier amortit —
Si cald sa treaca focul prin vinele-mi distinse,
Sa vad roze de aur si sarutari aprinse
In vreascuri, ce-n foc puse trasnesc des risipit,
Ca vorba unei babe marunta, tanduroasa.
Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasa.
Din el o aud astfel cum voi sa o aud
S-amestec celelalte cu glasu-i palpait.
Si mandru-acest amestec gandirea-mi o descoasa,
O-nsira apoi iarasi cum dansa a voit.

Astfel gandirea-nsira o mie de margele —
Un sir intins si luciu dar fara de sfarsit;
Somnul m-apuca-n brate prin gandurile mele
Si-n somn ma mai urmeaza a lor bland glas uimit.
Prin sirul lor ce suna, orlogiul cu jele
L-aud sunand ca greier batran si ragusit;
In urma tace chiar si a mamei rugaciune —
La ganduri sclipitoare un capat ea le pune.
Ajung la ea si noaptea umbririle-i si-ntinse.
Pe fruntea ei cea dulce culeg blande visari,
Amorul lin isi moaie aripele lui stinse,
Pe ochii ei eu caut profunde sarutari —
Ea-nchide surazanda lungi genele ei planse
Si glasul ei e cantec in line tremurari,
Pe sani rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea aseaza —
Adorm si ea la capu-mi surade si vegheaza.
II
Dar toate-acele basme in somnu-mi ma urmeaza,
Se-mbina, se-nfasoara, se lupta, se desfac,
Copilele din basmu, cu ochii cu dulci raze,
Cu parul negru coade, cu chipul dulce drag,
Si feti-frumosi cu plete in haine luminoase,
Cu ochi caprii, nalti, mandri ca arborii de fag —
In visele din somnu-mi s-adun sa se imbine,
Fac nunti de patru zile si de patru nopti pline.
Imi pare-atunci ca mandra Ileana Cosinzeana,
Cu ochi, albastre stele, blonda, un spic de grau,
In mine se-ndrageste si-usoara-aeriana

S-asaza pe genunchii-mi, cunjura gatul meu,
Eu netezesc cu mana arcata ei spranceana,
Ea ochii-usor si-nchide, zambind in visul sau —
Ochii i-s plini de lacrimi ce nu le intelege,
Cu buze-abia deschise imi spune blande sege.
Imi pare ca e vara, ca noaptea-i dulce bruna,
Ca lanuri undoiaza, ca apele lin plang,
Ca nourii ii sparge-o armonioasa luna,
Ca stelele din ceruri se scutura si ning —
Prin lanuri inflorite noi mergem impreuna
Si mandre flori campene eu pentru dansa strang
Si ea la ingrijirea-mi cea dulce imi zambeste,
Iar sufletul imi rade, si inima imi creste.
Luna prin nouri inger pe lume bland vegheaza.
Somnul aduce-n lume copiii lui natangi.
Pe rau fiece unda se-mbraca cu o raza,
Copacii se cutremur in fruntile de stanci,
Lumina se-mprastie in panza luminoasa
Pe merii plini cu floare-n gradinele adanci —
Si eu, la trunchiul unui, visez la ea destept,
In ploaia de flori roze pe dansa o astept.
Ea vine si pe sanu-mi cu dulce ce se lasa!
In pletele-mi si-arunca micuta mana ei,
Si umeda-i suflare, pura, copilaroasa,
Adie bland pe frunte-mi si peste ochii mei,
Apoi fata-i uimita de pieptu-mi ea apasa
Si lacrimi de iubire i-nunda ochii sai,

Iar eu pe maini, pe gura, pe ochi, pe albu-i gat,
Incet, beat de iubire, o mangai, o sarut.
Si sarutari o mie trezesc in ea mii vise
Si fruntea-i turburata s-apleaca ca un crin;
In ochii ei cei limpezi, sub genele-i inchise,
O lume e de visuri, o lume de senin;
Ea fara sir vorbeste, si dulcile-i surase
Cu lacrimi se amestec, si buzele-i suspin —
Ea doarme astfel treaza, din somn cand se trezeste
Cu buzele ma cata, cu ochii imi zambeste.
In vis ma arde soare si cerul e vapaie,
Pe lac barca e-mpinsa de valuri care merg,
Iar undele-i uimite, profunde si balaie
Reflecta-n ele tarmii — se-ntuneca, se sterg...
In barca sed s-ascult eu a inimii-mi bataie
Caci eu ca randunica la dansa iar alerg —
Pe-a malurilor arbori si frunza este muta —
Misterul lin surade pe lumea cea tacuta.

MAMA de George Cosbuc

În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale, 
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară -
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipeşte-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colţuri de odaie.

Cu tine două fete stau
Şi torc în rând cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au
Şi George nu mai vine.
Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculţi povestea ei
Şi stai îngândurată.

Şi firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă.
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţântă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră...
Te uiţi la el şi nu-l ridici,
Şi fetele se miră.

...O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung priveşti -
- "Ce vezi?î întreab-o fată.
- "Nimic... Mi s-a părut aşa!
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare vorbă-a ta
E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, neridicând
De jos a ta privire:
- "Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire...
Mai ştiu şi eu la ce gândeam?
Aveţi şi voi un frate...
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!... Să-l văd venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
Să-l văd o dată-n faţă.
Aşa vrea poate Dumnezeu,
Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!

Afară-i vânt şi e-nnorat,
Şi noaptea e târzie;
Copilele ţi s-au culcat -
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând:
E dus şi nu mai vine!
Ş-adormi târziu cu mine-n gând
Ca să visezi de mine!

Tară-avem şi noi sub soare de George Coșbuc

Tară-avem şi noi sub soare,
Şi-o râvnesc duşmani destui,
Dar prin vremi asupritoare 
N-am lăsat-o nimănui.

E bogată, zici! vezi bine,
E bogată, căci în ea
Multe inimi sunt, străine,
Şi-i frumoasă, că-i a mea.

Dacă-i mică, nu-i de-ocară,
Căci viteji în ea mai sunt,
Şi-apoi şi la noi în ţară
Creşte fierul din pământ:

Când voim, îl stim culege,
Ştim cum să izbim cu el
Când duşmani lipsiţi de lege
Vin spre noi cu gând mişel.

Steag avem şi noi, străine,
Şi-l iubim cu jurământ.
Ziua răului când vine,
Ce frumos se zbate-n vânt!

E frumos şi steagul vostru,
Dar pe-al nostru de-l privesc
Tot mai mândru este-al nostru,
Şi mai sfânt, că-i românesc.

Rupt de-asprimile furtunii
Răscolite de duşmani
L-au purtat cinstit străbunii
Prin atât amar de ani.

De ne cheamă azi la moarte,
Veseli mergem la război:
Să dea Domnul să ni-l poarte
Şi nepoţii tot ca noi!

Ştim şi noi o lege sfântă,
Şi de-un veac de ani acum
Stăm cu ochii tot spre ţintă,
Mergem tot pe-acelaşi drum.

Pentru sfânta lege-a crucii,
Pentru limba ce-o vorbim:
Ce de-oţel pe săbii lucii
Pus-am noi de când trăim!

Ştie Dumnezeu de-i bine
Ori de facem vrun păcat
Dar noi ştim c-aşa e bine
Să ţinem ce-am apucat.

Pentru lege, pentru limbă,
Noi cu gura prindem foc:
Numai vântul se tot schimbă,
Insă munţii stau pe loc.

Sunt şi neamuri mai cu nume,
Mai vestite la război;
Or fi multe poate-n lume,
Câte n-au ajuns la noi.

Dar noi ştim ce ne-nvăţară
Cei ce-au fost, şi când rostim
Vorba sfântă neam şi ţară
Noi, străine, tresărim.

Pentru cel ce ne iubeşte,
Tot ce-avem noi dăm cu drag,
Dar când neamul ni-l huleşte
Şi vrăjmaş ne vine-n prag,

Mii de oşti cu el s-aducă:
Noi suntem români destui
Când de piept cu noi s-apucă,
Aibă-l ceru-n mila lui!