CINE MOARE de Pablo Neruda

Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,
urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.

Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.

Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe “i” în locul unui vârtej de emoţii,
acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile “responsabile”.

Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.

Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.

Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că “a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.

Totul depinde de cum o trăim…

Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi…

DECALOGUL TACERII

1. Taci, daca nu ai de spus ceva valoros!
2. Taci, atunci cand ai vorbit destul!
3. Taci, pana cand iti vine randul sa vorbesti!
4. Taci, atunci cand esti provocat!
5. Taci, cand esti nervos si iritabil!
6. Taci, cand intri in biserica, pentru ca Dumnezeu sa-ti poata vorbi!
7. Taci, cand pleci de la biserica, pentru ca Duhul Sfant sa poata imprima in mintea ta lucrurile pe care le-ai auzit!
8. Taci, cand esti ispitit sa barfesti!
9. Taci, cand esti ispitit sa critici!
10. Taci, cat sa ai timp sa gandesti inainte de a vorbi!

Zece sfaturi de viață de la Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia

Zece sfaturi de viață de la Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia

1. Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoși. 
2. Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face bine. 
3. Împrejurările sunt mai întotdeauna grele. Împrejurările nu pot fi scuză decât pentru ratați. 
4. Prieten se numește omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanțial de timp sau de loc sau de mod.
5. Elementara deșteptăciune e o îndatorire.
6. Biruința nu-i obligatorie; obligatorie e lupta.
7. Ochii noștri nu sunt concepuți pentru dispreț, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căznește să iasă din sufletele noastre.
8. În viața noastră nu există profesori mai severi decât viciile și incapacitățile noastre.
9. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalți de la înălțimea vulturilor aflați în zbor.
10. Dumnezeu iubește nevinovăția, nu imbecilitatea. 

Niciodata nu te crede mai destept

Intr-o zi frumoasa de vara, trei calatori zburau cu un mic avion: un preot si doi adolescenti, dintre care unul tocmai castigase premiul la concursul Cel mai destept adolescent din lume.
In timp ce zburau, pilotul s-a intors spre ei si le-a spus:
– Am o veste rea si una si mai rea. Vestea rea este ca nu mai avem combustibil. Avionul se va prabusi in scurta vreme. Iar vestea si mai rea este ca am numai trei parasute. Asta inseamna ca cineva va urma să moara, prabusindu-se cu avionul.
Pilotul a continuat:
– Eu am familie. Am sotie si trei copii care ma asteapta acasa. Am responsabilitati. Imi pare rau, dar trebuie sa iau una dintre parasute.
Si cu asta, a apucat o parasuta si a sarit. Imediat, Cel-Mai-Deștept-Adolescent-Din-Lume a fost urmatorul care a luat cuvantul:
– Eu sunt cel mai destept adolescent din lume, a spus el, s-ar putea ca eu sa fiu cel care descopera tratamentul pentru cancer sau SIDA sau rezolva problemele economice ale lumii. Lumea conteaza pe mine!
Astea fiind spuse, a apucat a doua parasuta si a sarit. Urmatorul care a vorbit a fost preotul:
– Fiule, ia tu ultima parasuta. Eu sunt impacat cu Domnul si sunt gata sa ma prabusesc cu avionul. Ia parasuta si sari.
– Linisteste-te parinte, a spus celalalt adolescent. Cel-Mai-Destept-Adolescent-Din-Lume tocmai a sarit din avion cu rucsacul meu.
Morala:
Niciodata nu te crede mai destept ca altii.
Omul cat traieste invata,iar cand moare tot prost moare!

Ce seamănă omul, aceea va şi secera dupa o povestire de Lev Tolstoi

Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi cu nora lui, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii îi erau înceţoşaţi, iar paşii împleticiţi.
Întreaga familie mânca împreună la masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsă pe faţa de masă. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui. Până- ntr- o zi când…
“Trebuie să facem ceva cu bunicu’, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre şi să tot aud cum plescăie şi troscăie în farfurie!” Aşa că soţul şi soţia au pus o măsuţă în colţul camerei, după uşă. Acolo bunicu’ mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Şi pentru că bunicu’ reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.
Uneori, când se uitau în direcţia bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti – singur, după uşă, bunicu’ îşi mânca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul şi nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul se uita când la bunicu’, când la mămica şi la tăticu’ lui, fără să spună un singur cuvânt…
Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatâl a observat că băieţelul meştereşte ceva pe covor. S-a apropiat şi a vâzut că încearca să cioplească o bucată de lemn. “Ce faci tu acolo? “, l-a întrebat tatăl duios.
Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre tăticul lui şi i-a răspuns la fel de duios: ” O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu şi mami când cresc eu mare…” A zâmbit şi s-a întors la “treaba” lui.
De data aceasta a fost rândul părinţilor să rămână fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră. şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.
În seara aceea, soţul l-a luat pe bunic de mănă şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicu’ urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfârşitul zilelor lui. Şi, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjaţi dacă se vărsa din lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiţă pe covor.
Copiii sunt ca nişte radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepţie, iar mintea lor prelucrează neobosită mesajele pe care le receptionează.

Morala:

Deci sa fim foarte atenti la comportamenul nostru pentru ca Dumnezeu ne va trata la fel cum i-am tratat si noi pe cei din jurul nostru.

DUMNEZEU ne protejeaza in orice clipa

Se spune că într-un trib American era obiceiul ca tinerii de o anumită vârstă să fie supuși unui ”test al curajului” , și care treceau acest test puteau fi aleși mai târziu șefi de trib. Așa că într-o zi veni rândul lui Tom ca să fie supus testului. Bătrânii tribului au decis ca Tom să stea singur într-o pădure de la asfințitul soarelui pînă la răsăritul lui. Așa că Tom a fost lăsat singur în pădure, și fiecare clipă trecea așa de greu, fiecare foșnet al frunzelor îl înfiora crezând că vre-un animal sălbatic este prin apropiere. Cu greu, se arătă și soarele, iar Tom auzi niște pași venind spre el, și întreabă:
-Cine este?.
-Sunt eu, tatăl tău. Bravo! Ai trecut testul.
Dar Tom spuse cu lacrimi în ochi:
-Tată, mi-a fost așa frică de animalele sălbatice.
Dar tatăl îi răspunse:
-Dragul meu, eu toată noaptea am fost alături de tine și am veghiat ca să nu ți se întâmple ceva rău.

Morala:

Chiar dacă uneori ne simțim singuri, să știm că nu suntem părăsiți. Dumnezeu este cel care veghează asuptra noastră ca nu cumva să ni se întâmple ceva rău. Întodeauna copii săi sunt ocrotiți de cel rau și ne dă putere să trecem prin orice încercare. Dacă nu ești un copil al lui Dumnezeu , mergi înaintea Lui cu pocăință și predăți viața în mâna lui, și El te va păzi în orice încercare și va fi cu tine mereu.

Zece citate alese

Zece citate alese

1.Suferinta apare atunci cand asteptam ca ceilalti sa ne iubeasca in felul dorit de noi.
Paulo Coelho

2.Maret nu este acel om care nu cade niciodata, ci acela care se ridica de fiecare data cand cade. 
Confucius

3.Cu tine ai intotdeauna doi tovarasi: tot binele pe care l-ai facut si tot raul. 
Zen

4.Vor supravietui nu speciile cele mai puternice, nici cele mai intelgente, ci acelea care se vor adapta cel mai bine la schimbare.
Charles Darwin

5.Orice dragoste care nu are la baza prietenia este ca un castel construit pe nisip. Ella Wheeler Wilcox

6.Clientii cei mai nemultumiti sunt cea mai buna sursa de perfectionare.
Bill Gates

7.O zi de ingrijorare este mult mai istovitoare decat o saptamana de lucru.
John Lubbock

8.Varsta nu te protejeaza impotriva iubirii. Iubirea, intr-o oarecare masura, te poate proteja impotriva varstei.
Jeanne Moreau

9.Atitudinea ta este ca o cutie de creioane colorate. Constant, coloreaza-ti imaginea in gri si astfel imaginea ta va fi intotdeauna sumbra. Incearca sa adaugi cateva culori aprinse imaginii tale, inclusiv umor, si ea va deveni luminata.
Allen Klein

10.Fiecare zi de maine poate fi traita in doua moduri diferite. Fie o traiesti ingrijorandu-te, ori o traiesti cu incredere.
Henry Ward Beecher

Azi nu va fi maine

Azi nu va fi maine...

   Azi, vreau sa pot fi pretutindeni, acolo unde este sau nu este nevoie de mine...

Azi vreau sa misc muntii din loc pentru a dezgheta sufletele inghetate.
Azi vreau sa simt tot ce e in jur.
Azi vreau sa ma fac nevazuta si sa pot observa totul din umbra...caci totul se intampla azi.
Azi nu ma voi simti singura cu mine insami...caci azi ii voi avea pe toti alaturi chiar daca ei nu sunt.
Azi voi scoate din inima mea tot ce a fost vreodata rau pentru ca binele va invinge.
Azi nu voi sti cat de trista am fost vreodata pentru ca azi voi fii sigura ca totul a trecut.
Azi incerc sa cred in azi.
Azi vreau sa pot iubi o lumea intreaga caci azi sufletul meu se va dechide catre lumina pentru ca doar azi nu este maine.
Azi voi visa tot ce vreau sa traiesc, caci azi imi imaginez ca nu sunt singura.
Azi va fi o zi speciala ...da, doar azi este azi!
Azi nu vreau sa stiu ce va fi maine...pentru ca azi ma intereseaza....azi vreau sa fiu ca nisipul marii dus de vant inspre larg caci azi pot fi ce imi doresc......doar azi nu va fi maine.

Putem fi mai buni

Putem fi mai buni

 Amintirile sunt traite fie ele bune, fie rele iar peste cativa ani sunt scrise pe o foaie si impartasite cu mai multi dar daca nu ai amintiri prea frumoase ce poti face?Poti spera ca va fi mai bine pe viitor.Poti spera ca dupa ploaie vine soare.Poti crede asta si acum tot ce ai de facut este sa astepti.Sa astepti ca zilele bune sa vina si in viata ta.Sa astepti zilele cu soare pe care le au si altii chiar daca ei nu merita dar totusi le au.Poti spera si tu la asta pentru ca o data si o data trebuie sa ai si tu o zi buna.Daca nu acum poate peste cativa ani tot vei avea.
Viata e asa cum ti-o faci cu mana ta.Primesti dupa actiunile tale.
Daca ne-am da seama cat de puternice sunt gandurile noastre, nu am mai avea nici un gand negativ.Fiecare e fauritorul propriului sau destin.Viata cu adevarat traita este în trecut sau in viitor - prezentul este un interludiu... un straniu interludiu în care recurgem la trecut sau viitor ca sa ne slujeasca drept marturie ca traim.
Omul care sufera cu adevarat nu-si etaleaza lacrimile si nu-si afiseaza durerea.
Tot ce spui, atat altora cat si tie, sa fie adevarat ,deoarece poti gresi; dar se poate şi trebuie intotdeauna sa fii sigur ca ceea ce spui e sincer pentru ca de asta iti poti da seama imediat.

Iubesc oamenii

   

  Iubesc oamenii pentru ca ma oglindesc in ei. 

  Ma vad exact asa cum sunt acum si uneori, ma vad exact asa cum am fost o lunga perioada de timp. 

  Unii ar spune prea lunga, eu spun ca a fost exact perioada de timp necesara si potrivita ca eu sa ma trezesc cu adevarat si sa traiesc adevarata Viata.
  Iubesc oamenii pentru ca in sufletul lor exista o parte din sufletul meu.
  Iubesc oamenii dificili pentru ca am fost si eu candva un om dificil.
  Iubesc oamenii care imi vorbesc urat pentru ca fiecare imi reaminteste cat sunt de valoroasa. Ii iubesc pentru ca, de fapt, ei nu vorbesc despre mine, ci despre ei insisi.
  Iubesc oamenii pentru ca fiecare ma invata cate ceva, o lectie importanta, voloroasa si utila pentru si despre Viata. Ma ajuta sa constientizez, sa evoluez si sa ma dezvolt.
  Iubesc oamenii pentru ca ma iubesc pe mine!
  Iubesc oamenii care sunt mereu agitati pentru ca, de fapt, ei au un mesaj important pentru mine. 

  Iubesc oamenii pentru ca iubirea si vorba mea buna ii ajuta sa isi deschida Sufletul.
  Iubesc oamenii care sunt alaturi de mine, dar si pe cei care au ales alt drum. 
  Iubesc oamenii care ma incurajeaza, dar si pe cei care ma descurajeaza. 
  Iubesc oamenii ce ma iubesc, dar si pe cei ce nu o fac. 
  Iubesc oamenii ce cred in mine, dar si pe cei ce nu au incredere in mine. 
  Iubesc oamenii ce rezoneaza cu mine, dar si pe cei ce ma contrazic. 
  Iubesc oamenii ce par a fi asemanatori, dar si pe cei contrari mie. 
Doar iubind imi dau seama cat de mult evoluez si cat de departe sunt pe Drumul Vietii.
Acest mesaj este simplu: “Am nevoie de intelegerea si iubirea ta”.

Citate intelepte despre cuvinte

Citate intelepte despre cuvinte

Toti oamenii se aseamana prin cuvinte, numai faptele ii deosebesc.

Cuvintele pe care le rostim vorbesc despre ce avem in inima noastra.

Uneori cuvintele sunt lacrimile celor care ar fi vrut asa de mult sa planga si nu au putut.

Dragostea neconditionata isi cumpaneste bine cuvintele inainte de a le rosti tocmai pentru ca nu vrea sa raneasca, nu vrea sa provoace durere si suferinta, vrea sa ajute, sa construiasca, să zideasca .

Sa n-ai niciodata incredere in acela care si-a calcat o data cuvantul.

Inainte de orice tehnica sau metoda, nu uita sa iubeşti. Cuvintele sunt multe, insa daca nu sunt intelese, raman la stadiul de zgomote. Nu te concentra pe infatisarea cuvantului, ci pe ceea ce transmite cuvantul.

Cuvantul potrivit poate fi eficient, insa nici un cuvant nu a fost vreodata la fel de eficient ca o pauza la momentul potrivit.

Cuvintele sunt multe, insa dacanu sunt intelese, raman la stadiul de zgomote. Nu te concentra pe infatisarea cuvantului, ci pe ceea ce transmite cuvantul.

Cuvantul e aripa liniştii!

Daca sti cum sa-l folosesti, cuvantul ca şi iubirea este o latura emotionala care nu produce rupturi.

Un singur cuvant poate strica un suflet, chiar dacă a zidit zece suflete.

Lancea cuvantului il face pe om sa sufere, patimind aidoma Lui Isus Cristos.

Cuvintele sunt lentile pentru focalizarea mintii.

Venim cu cuvant si prin cuvinte. Ramanem datorita cuvintelor si in cuvinte.

Cuvintele sunt vocea inimii.

Cuvintele nu le fac academicienii in academii, ci oamenii de pe strada. Autorii dictionarelor le captureaza aproape intotdeauna destul de tarziu, le imbalsameaza in ordine alfabetica si, in multe cazuri, abia cand nu mai inseamna ce gandisera inventatorii lor.

Pentru fericirea personala este necesar sa-ti controlezi fiecare cuvant si fiecare fapta, caci exista cuvinte care lovesc mai puternic decat bataia si multi sunt aceia care injunghie cu limba mai rau decat cu pumnalul.

Poti darama un oras, arde o carte, zgaria o marmura,dar nu poti sterge urma unui cuvant intr-un creier.

Cuvantul rostit trebuie sa fie asemenea rubinului, mic, dar de mare pret. Cat timp nu ai vorbit, cuvantul a stat in puterea ta, de indata ce l-ai rostit, el te tine sub puterea lui.

Luceafărul

Luceafărul 
de Mihai Eminescu

A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată.
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâini,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade draga fată.

Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.

Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.

...

Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.

Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
- O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!

El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.

Părea un tânăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

- Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.

O, vin'! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.

- O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

...

Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă:

- Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;

În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;

Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.

- Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin', odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin', în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele.

- O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.

- Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?

- Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe -
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.

- Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.

Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

...

În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce umple cupele cu vin
Mesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pânditor
Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz-o focul;
Ei, Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.

Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
- Da' ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t' de-ţi vezi de treabă.

- Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna,
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.

- Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.

- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.

Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;

Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămâie...
De te înalţ de subsuori
Te-nalţă din călcâie;

Când faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;

Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.

Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă,

Şi-i zice-ncet: - Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec,
Căci mi le umple plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

Luceşte c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe...

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.

- Tu eşti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,

Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.

...

Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger ne'ntrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

- De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos...
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.

- Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri -
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc
Şi nu cunoaştem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvântul meu dentâi -
Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.

...

În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă

Şi umple cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri:

- O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dentâi
Şi visul meu din urmă.

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă:
Abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe...

Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:

- Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!

El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.

1883, aprilie